De ziua Sfântului Vasile cel Mare, în jur de 23.45, am plecat cu rulota spre Köln. Vasi s-a acomodat rapid în noua “locuință”, s-a odihnit pe drum și și-a păstrat, bineînțeles, veselia-i nelipsită😊. Noi, părinții, deși ne doream să călătorim c-o autorulotă (dar în concediu, nu spre un spital), nu ne-am simțit prea bine, au fost bucăți din drum în care ne-a fost rău. Am ajuns însă cu bine la spitalul din Köln și ne-am instalat în salon (eu și Vasi), iar Vali într-o cameră, tot în incinta spitalului.
Deși aveam testele Covid negative și recoltate pe 31.12 (așa cum ne recomandaseră), totuși le-am repetat toți 3, rezultatul fiind tot negativ.
O primă impresie despre spital a fost relaxarea asistentelor în ce privește ținuta de stat în spital (nu am primit halat sau botoși, puteam sta îmbrăcați ca pe stradă) și prezența lui Vali în cameră oricând până în ora 18. Salonul părea destul de mare având în vedere că doar noi eram în el, inconvenientul fiind acela că baia era comună😒 (în România, saloanele de o persoană sau două au baie proprie sau comună doar cu încă un salon).
M-am ocupat și aici de toate cele necesare îngrijirii lui Vasi, diferența față de spitalele din România fiind că aveam cam toate cele necesare la îndemână, în salon (probabil sunt contra cost, asta vom vedea la externare😊), iar dacă le chemam pe asistente, o făceam sunând un buton din salon și soseau îndată. De asemenea, le admir pentru că sunt foarte atente cu igiena, adică dezinfectează orice ating, schimbă des lenjeria, senzorul de oxigen (care-i foarte scump) și înlocuiesc coșul de gunoi de fiecare dată când este plin, fără a aștepta infirmiera, ceea ce nu se-ntâmplă în România.
Punerea branulei în vederea alimentării doar prin perfuzii cu 2 zile înainte de operație a fost oarecum similară cu chinul din țară, avantajul fiind acela că i-au mai dat răgaz să se “relaxeze” între înțepături😔. Vasi a rezistat cu stoicism, le aplauda sperând că-l vor lăsa mai repede în pace, însă evident că n-a fost ascultat și n-a scăpat când a vrut el…
În ziua anterioară operației am mers la o clinică ce se află la 15 minute distanță cu mașina față de spital în vederea efectuării scintigrafiei (pentru a verifica capacitatea de funcționare a rinichilor). Încă din noaptea dinaintea plecării, Vasi avea glicemia sub nivelul minim normal și, din păcate, când am ajuns la clinica respectivă, scăzuse și mai mult și a trebuit să-i dau apă cu zahăr pe gastrostomă și să așteptăm să crească, înainte să-i facă anestezie pentru efectuarea scintigrafiei. Astfel că ajunși la 9.45 la acea clinică, am plecat de-acolo abia la 13.15, căci, după scintigrafie, iar i-a scăzut glicemia și doctorilor de la spital le-a fost teamă să ne întoarcem cu ambulanța cu care venisem și a trebuit să așteptăm alta cu care urmau să vină ei pentru a fi Vasi însoțit pe drum de un doctor și un asistent. Am apreciat grija lor excesivă și i-am așteptat cuminți, Vasi, ca în multe situații de genul, s-a comportat exemplar, parcă și secrețiile țineau cu noi (au fost puține), pungile de urină nu s-au dezlipit (deși erau pline la maxim), e clar că avem mereu protecție de la Doamne-Doamne😊.
Ne-am întors cu bine în salonul nostru și până în dimineața operației a fost înțepat foarte des în degețelele de la mâini pentru a-i verifica periodic nivelul glicemiei. În ciuda înțepăturilor frecvente, a reușit să se și odihnească în noaptea aceea și la 7.50, in ziua Sfântului Ioan Botezătorul, a plecat cu speranță spre sala de operație. După 12 ore de așteptare, la ora 20, am reușit să-l vedem venind victorios pe secția de terapie intensivă unde va rămâne câteva zile până la transferul pe secția de chirurgie. Operația a durat 8 ore, însă fără complicații, fără necesitatea transfuziei de sânge etc
Pentru a nu se desface suturile, la terapie s-a dorit sedarea și intubarea încă 2 zile după operație, însă Vasi, eroul nostru, n-a fost de-acord și s-a deconectat de 3 ori de la furtunul ventilatorului mecanic, în prima zi după operație și s-a mișcat destul de mult (ridicându-și chiar picioarele, ceea ce nu e chiar ok pentru operație), toate acestea determinând asistentele să-i prindă mânuțele de pătuț și să-i crească doza de sedare😔. În ciuda acestor eforturi ale echipei de la terapie, minunea noastră, în momentele în care părea/era treaz, a și vorbit pe limba lui, a cerut și mâncare, cred că putea sta și pe burtică de era lăsat😅.
A doua zi după operație, s-au decis să-i oprească sedarea și doar să-i mărească doza împotriva durerii. Nu știu cât a funcționat, avea momente de trezire în care scâncea, chiar plângea, dar sper să nu-l fi durut foarte tare, știu că e puternic și va rezista.😊 In jur de ora 19 s-a trezit și ne-am bucurat mult, oferindu-ne zâmbetul lui minunat și multe aplauze pe care le-a făcut cu mânuțele agățate de diverse fire… Tot în ziua aceasta, a doua după operație (în care vă scriu), ziceau c-ar vrea să încerce și detubarea lui (adică să respire singur, doar prin canulă), însă nu cred că se va întâmpla că până la ora 20 (când am plecat de la Vasi, fiind ora maximă de vizită) n-au încercat, însă nici Vasi nu a fost treaz prea mult timp și probabil îl lasă întâi să se trezească bine.
Revin cu vești în curând, mă rog să se recupereze așa cum trebuie și sper, încă, în minunea de-a reuși să urineze normal. Zic asta pentru că profesorul ce l-a operat, înainte de intervenție, ne-a zis că-s șanse de maxim 10% să poată urina normal din cauza mușchiului vezicii atrofiat mai mult de 2 ani de zile, motiv pentru care, în timpul operației, i-au făcut o nouă stomă în buric prin care îi vom scoate urina după ce se recuperează.
Internarea va mai dura minim 14 zile căci abia după 2 săptămâni de la operație îi vor scoate (dacă este totul bine) cele 6 catetere ce le are-n prezent. În timpul operației i-au mărit vezica c-o parte din intestin, i-au coborât testiculul drept în scrot (existând totuși posibilitatea retragerii lui înapoi din cauza abdomenului fără o parte din mușchi) și i-au făcut și circumcizie, pentru a evita diverse infecții. Doamne-ajută să-i fie toate cu folos și să-l ajute în drumul spre o viață cât mai normală chiar dacă acum pare departe aceasta…
O primă impresie despre spital a fost relaxarea asistentelor în ce privește ținuta de stat în spital (nu am primit halat sau botoși, puteam sta îmbrăcați ca pe stradă) și prezența lui Vali în cameră oricând până în ora 18. Salonul părea destul de mare având în vedere că doar noi eram în el, inconvenientul fiind acela că baia era comună😒 (în România, saloanele de o persoană sau două au baie proprie sau comună doar cu încă un salon).
M-am ocupat și aici de toate cele necesare îngrijirii lui Vasi, diferența față de spitalele din România fiind că aveam cam toate cele necesare la îndemână, în salon (probabil sunt contra cost, asta vom vedea la externare😊), iar dacă le chemam pe asistente, o făceam sunând un buton din salon și soseau îndată. De asemenea, le admir pentru că sunt foarte atente cu igiena, adică dezinfectează orice ating, schimbă des lenjeria, senzorul de oxigen (care-i foarte scump) și înlocuiesc coșul de gunoi de fiecare dată când este plin, fără a aștepta infirmiera, ceea ce nu se-ntâmplă în România.
Punerea branulei în vederea alimentării doar prin perfuzii cu 2 zile înainte de operație a fost oarecum similară cu chinul din țară, avantajul fiind acela că i-au mai dat răgaz să se “relaxeze” între înțepături😔. Vasi a rezistat cu stoicism, le aplauda sperând că-l vor lăsa mai repede în pace, însă evident că n-a fost ascultat și n-a scăpat când a vrut el…
În ziua anterioară operației am mers la o clinică ce se află la 15 minute distanță cu mașina față de spital în vederea efectuării scintigrafiei (pentru a verifica capacitatea de funcționare a rinichilor). Încă din noaptea dinaintea plecării, Vasi avea glicemia sub nivelul minim normal și, din păcate, când am ajuns la clinica respectivă, scăzuse și mai mult și a trebuit să-i dau apă cu zahăr pe gastrostomă și să așteptăm să crească, înainte să-i facă anestezie pentru efectuarea scintigrafiei. Astfel că ajunși la 9.45 la acea clinică, am plecat de-acolo abia la 13.15, căci, după scintigrafie, iar i-a scăzut glicemia și doctorilor de la spital le-a fost teamă să ne întoarcem cu ambulanța cu care venisem și a trebuit să așteptăm alta cu care urmau să vină ei pentru a fi Vasi însoțit pe drum de un doctor și un asistent. Am apreciat grija lor excesivă și i-am așteptat cuminți, Vasi, ca în multe situații de genul, s-a comportat exemplar, parcă și secrețiile țineau cu noi (au fost puține), pungile de urină nu s-au dezlipit (deși erau pline la maxim), e clar că avem mereu protecție de la Doamne-Doamne😊.
Ne-am întors cu bine în salonul nostru și până în dimineața operației a fost înțepat foarte des în degețelele de la mâini pentru a-i verifica periodic nivelul glicemiei. În ciuda înțepăturilor frecvente, a reușit să se și odihnească în noaptea aceea și la 7.50, in ziua Sfântului Ioan Botezătorul, a plecat cu speranță spre sala de operație. După 12 ore de așteptare, la ora 20, am reușit să-l vedem venind victorios pe secția de terapie intensivă unde va rămâne câteva zile până la transferul pe secția de chirurgie. Operația a durat 8 ore, însă fără complicații, fără necesitatea transfuziei de sânge etc
Pentru a nu se desface suturile, la terapie s-a dorit sedarea și intubarea încă 2 zile după operație, însă Vasi, eroul nostru, n-a fost de-acord și s-a deconectat de 3 ori de la furtunul ventilatorului mecanic, în prima zi după operație și s-a mișcat destul de mult (ridicându-și chiar picioarele, ceea ce nu e chiar ok pentru operație), toate acestea determinând asistentele să-i prindă mânuțele de pătuț și să-i crească doza de sedare😔. În ciuda acestor eforturi ale echipei de la terapie, minunea noastră, în momentele în care părea/era treaz, a și vorbit pe limba lui, a cerut și mâncare, cred că putea sta și pe burtică de era lăsat😅.
A doua zi după operație, s-au decis să-i oprească sedarea și doar să-i mărească doza împotriva durerii. Nu știu cât a funcționat, avea momente de trezire în care scâncea, chiar plângea, dar sper să nu-l fi durut foarte tare, știu că e puternic și va rezista.😊 In jur de ora 19 s-a trezit și ne-am bucurat mult, oferindu-ne zâmbetul lui minunat și multe aplauze pe care le-a făcut cu mânuțele agățate de diverse fire… Tot în ziua aceasta, a doua după operație (în care vă scriu), ziceau c-ar vrea să încerce și detubarea lui (adică să respire singur, doar prin canulă), însă nu cred că se va întâmpla că până la ora 20 (când am plecat de la Vasi, fiind ora maximă de vizită) n-au încercat, însă nici Vasi nu a fost treaz prea mult timp și probabil îl lasă întâi să se trezească bine.
Revin cu vești în curând, mă rog să se recupereze așa cum trebuie și sper, încă, în minunea de-a reuși să urineze normal. Zic asta pentru că profesorul ce l-a operat, înainte de intervenție, ne-a zis că-s șanse de maxim 10% să poată urina normal din cauza mușchiului vezicii atrofiat mai mult de 2 ani de zile, motiv pentru care, în timpul operației, i-au făcut o nouă stomă în buric prin care îi vom scoate urina după ce se recuperează.
Internarea va mai dura minim 14 zile căci abia după 2 săptămâni de la operație îi vor scoate (dacă este totul bine) cele 6 catetere ce le are-n prezent. În timpul operației i-au mărit vezica c-o parte din intestin, i-au coborât testiculul drept în scrot (existând totuși posibilitatea retragerii lui înapoi din cauza abdomenului fără o parte din mușchi) și i-au făcut și circumcizie, pentru a evita diverse infecții. Doamne-ajută să-i fie toate cu folos și să-l ajute în drumul spre o viață cât mai normală chiar dacă acum pare departe aceasta…