Bucuroși că următoarea ecografie abdominală a fost recomandată abia peste o lună (nu săptămânal cum a tot făcut în ultimul timp) și dornici de-a ajunge cu Irinuca la mare și chiar și cu Vasi, am considerat c-ar fi un moment bun să plecăm pe 16.08 dacă atât eu, cât și Vali, ne putem lua concediu. A fost o decizie spontană, căutând cazare cu două zile înaintea plecării, alegând până la urmă o pensiune găsită chiar în dimineața zilei de plecat la mare căci nu eram foarte mulțumită de ce găsisem duminică seara. Am finalizat abia la prânz bagajele și la ora 13 am pornit spre mare, în jur de 17 ajungând din cauza aglomerației de pe autostradă. Vasi a rezistat drumului lung, a și dormit, ajungând cu bine la cazare.
Am ales stațiunea Năvodari, pentru ca Vasi să meargă la un centru de kineto începând de marți și Irinuca la apă lină. Mi-aș fi dorit să atașez la acest articol prima poză a lui Vasi pe plajă, dar nu-i e dat să simtă nisipul deocamdată, marți seara ajungând la spitalul de urgență din Constanța😔.
Încă din prima lui noapte la mare nu s-a simțit bine, a început să aibă foarte multe secreții și a doua zi dimineață la fel, plus somnolent, apatic, cu mare dificultate în respirație, astfel c-a trebuit să anulez ședința de kineto programată la ora 10. Din păcate, nu am luat din București niște lucruri importante: Ventolin, Flixotide care ajută ca soluții pentru aerosoli într-o astfel de situație, aparatul Bipap care-i mai diminua efortul toracic. L-am rugat imediat pe Narcis, cumnatul meu ce era în București, să ne trimită cât se poate de repede cele necesare de-acasă și-apoi aș fi vrut totuși să găsim un pediatru care să-l consulte.
M-am gândit că, dacă l-ar vedea un medic bun, poate mi-ar da rețetă cu soluțiile pentru aerosoli, deși slabe șanse să se bage cineva în starea în care se afla Vasi. Dnul proprietar al cazării s-a oferit s-o roage pe soția dânsului (care, în trecut, lucrase cu cadre medicale din oraș) să meargă cu noi pe la centrele pe care le știe în speranța că poate vom găsi un pediatru care să-l consulte și să-i recomande ceva. Deși am întâlnit persoane pe care Dna proprietar le știa bine, totuși doar un medic pediatru a vrut să-l consulte și să-mi spună că nu-mi poate da rețeta solicitată căci starea lui este foarte gravă (ei preiau doar cazuri ușoare) și trebuie mers la urgență. S-au oferit să cheme chiar atunci ambulanța, dar le-am zis că prefer să merg cu mașina personală. L-am luat pe Vasi și-am plecat înapoi spre cazare, refuzam să ajung iar la spital căci știam că ne vor interna. Bănuiam că așa se va întâmpla, că medicii se vor speria și nu se vor băga. Îi înțeleg, pe de-o parte, că își recunosc limitele, pe de alta, e nevoie și de curaj în această meserie și acțiune imediată.
Ajunși la cazare, starea lui era la fel, doar că n-a fost nevoie să fie aspirat pe drum, rezistând deplasărilor noastre fără rezultat.
Primisem recent numerele de telefon ale doi preoți din județul CT la care îmi propusesem să ajung chiar în ziua cu pricina, fără să anticipez starea lui Vasi sau cât mai curând în aceste zile de mare. I-am sunat pe amândoi, dar doar unul mi-a răspuns și-am decis să plec cu Vasi și mama mea către acest preot ce se afla la 1 oră de mers cu mașina de cazarea noastră. Nu era în formă de plimbat având în vedere starea lui, dar speram ca Părintele să-l ajute pe Vasi citindu-i o rugăciune, ceva… Am ajuns cu bine la Schitul Sf Gherasim din Negrești, acolo l-am așteptat puțin pe Părintele, i-am povestit durerea noastră și doar l-a binecuvântat pe Vasi la solicitarea mea, fără a-i citi ceva, mi-a dat mie spre citire acatistul și paraclisul Sfântului. Am mers apoi să ne închinăm la icoane, am lăsat un acatist de pomenire la Sf Liturghie și-am pornit înapoi spre Năvodari. Vasi a stat liniștit, cum o face mereu în situații dificile, nu i s-a agravat starea, din fericire (sincer, știam că va rezista și nu-i va fi mai rău, ajutorul lui e Domnul și nu-l lasă din brațe😊).
Când am ajuns la cazare, a sosit și Vali cu coletul trimis din București (a trebuit să-l ridice de la un microbuz ce-a sosit în Constanța, aceasta fiind cea mai rapidă cale de-a le primi). I-am făcut imediat aerosoli cu Ventolin, urmați de Flixotide, dar aparatul Bipap nu a vrut să-l țină la canulă, probabil nu simțea că-l ajută sau îl deranja orice din cauza stării urâte în care se afla. Uimitor, saturația de oxigen era 99-100, doar la el putea fi posibil, eram convinși că e mică înainte de-a i-o verifica.
Din păcate, a început să-i crească și febra în jur de ora 16, a fost necesar să primească niște Nurofen. I-a scăzut ulterior, dar starea lui generală nu se îmbunătățea, culminând cu vărsături din cauza secrețiilor abundente care nu ieșeau la aspirat și-au început să iasă pe gură de vreo 2 ori, cantitate destul de mare, urmate de creșterea febrei și-un început de convulsie pe la 21.30. Aveam două tuburi de Desitin la mine și le-am pregătit anticipând momentul, însă mi le-a scos pe ambele, neavând astfel efect asupra convulsiei, fiind nevoită să sun la 112😔. Au ajuns în vreo 20 minute cred, n-am cronometrat, însă erau în Ovidiu și-am zis că mai bine-i așteptăm decât să plecăm cu mașina personală căci, teoretic, ambulanța poate ajunge mai repede la spital decât noi.
L-am luat în brațe și-am ieșit la poarta pensiunii pentru a-i aștepta. Secundele păreau minute, ore, timpul parcă se dilata, Vasi total absent, fără pic de putere, îmi îngreuna brațele și simțeam că nu-l mai pot ține… Abia respira, pulsoximetrul arăta 60 parcă, a încercat Vali să-i dea la balon, dar n-a mers, secrețiile cred că nu-l lăsau, a renunțat…Irinuca, suflețica, cum o alintăm deseori, suferea alături de noi, era prima dată când participa la un astfel de eveniment cu chematul ambulanței (în rest, n-a fost prezentă niciodată, din fericire) și mă întreba când mă întorc, când vom merge să mâncăm hamsii (amânasem cu vreo 2 ore înainte cina cu hamsii din seara aceea din cauza stării din ce în ce mai grave a lui Vasi), iar când am urcat în ambulanță mi-a amintit cât de mult mă iubește. Sufletul meu simțeam cum se sfâșie atunci, ochii lăcrimau fără voia mea și gura împietrită nu putea rosti nimic, deși vroia să spună atâtea, s-o încurajeze că ne vom întoarce curând și vom mânca hamsiile promise…vroiam s-o asigur că, deși plecăm și nu știm când venim, vacanța ei la mare nu se sfârșește aici, ci va continua până pe 28.08 așa cum stabilisem…ușile ambulanței s-au închis și-am reușit să mă adun să-i spun doar că o iubesc mult. A rămas să fie mângâiată de tati și de bunicii pe care-i luasem special cu noi pentru a sta cu Vasi, pentru a merge cu el zilnic la kineto și noi să petrecem timp frumos cu Irinuca. Nu pot să vă descriu durerea ce-o simt că nu stau suficient cu suflețica mea, că nu pot planifica nimic în avans căci nu știu de pot onora și nu vreau s-o dezamăgesc, că nu pot avea răbdarea ce i-o cer ei pentru că eu n-o mai am, că nu o ascult suficient de mult, însă vreau ca ea să mă asculte mereu, că îi spun că-i sunt întotdeauna alături, deși a avut atâta nevoie de mine și n-am fost lângă ea etc etc Oare mă va ierta vreodată, va fi și ea mamă ca să mă poată înțelege cu adevărat, îi transmit valori demne prin sacrificiul meu sau va dori să fie exact invers comportamentului meu dacă va trece-n viață prin situații similare?!…Îmi place să cred că va fi echilibrată emoțional și va lua mereu decizii înțelepte în viață.
Revenind la drumul cu ambulanța, am ajuns cu bine la spital, Vasi tot inconștient, cu saturații de oxigen de 60-80. Din fericire, n-am așteptat mult până am fost preluați de un medic pentru a face foile de internare pe o anumită secție. Așa cum m-așteptam, am ajuns pe terapie intensivă pediatrie.
Avantajul stării lui proaste a fost că n-a simțit tortura punerii branulei și-a recoltării de analize. Aici testul PCR i s-a luat doar lui, apoi ne-au mutat într-un salon cu 2 paturi, într-unul fiind un băiețel de 14 ani cu mama lui, suferind și el de tetrapareză spastică. I s-a administrat apoi antibiotic și dupa acesta, în jur de ora 2, perfuzii. A început să-i crească ușor febra și arăta puțin mai bine, parcă-și mai revenise puțin.
În urma radiografiei făcute a doua zi, mi s-a spus c-ar avea pneumonie. Prima zi plină la spital, miercuri, a avut întruna febră, la fel noaptea, chiar dacă nu foarte mare, motiv pentru care joi după-amiaza au decis să-i schimbe antibioticul.
A doua zi a început să-și revină, dar tot apatic până seara când mi-a dăruit primul zâmbet la auzul cuvântului “gogoși”, iar următoarea zi a fost mult mai generos și chiar vioi😊 (poze atașate).
Vineri însă a fost iar apatic și somnolent, aproape toată ziua a dormit, dar n-a mai făcut febră și asta era de bine. Rareori mai zâmbea, în special cadrelor medicale, cărora le făcea cu mâna și le aplauda indiferent dacă veneau la el sau la colegul de salon😊. A dormit și-n timpul nopții, chiar mi-a lăsat spațiu în pat să mă așez vertical lângă el (de obicei mă încovoiam pe la picioarele lui, de-a latul patului, când mai ațipeam). Am apreciat mult gestul lui, dar, din păcate, nopțile mele au fost toate albe căci colegul lui de suferință se chinuie aproape mereu, se vaietă de durere și nu i se dă nimic care să-l liniștească. În noaptea anterioară a făcut atât de rău încât eu însămi (mama lui dormea) am fost să rog asistenta să-i aline durerea, dar doar un supozitor cu Paracetamol i-a dat care n-a avut vreun efect, din păcate. Mi se sfâșie sufletul noapte de noapte uitându-mă la el, doar cu rugăciuni îl pot ajuta și nu pot crede că nu au vreun remediu pentru durerea lui, înclin să cred că nu primește tratamentul adecvat sau reacțiile adverse la medicație sunt prea drastice.
De joi Vasi a început să mănânce (până atunci fiind pe repaus digestiv) si momentan tolerează mesele primite.
Nu mai are febră de 2 zile, dar temperatura lui normală o are rareori. Azi, sâmbătă, a fost iar apatic si somnolent si chinuit teribil în încercarea de-a-i pune o nouă branulă căci cea pusă aseară (din a doua încercare) i-a cedat, în sensul că se udase bandajul si, deși asistenta zicea că nu e ud (era însă, se simțea la mână foarte clar), a zis să i-o schimbe (ca și când doar pentru că zic eu, nu pentru că era necesar) și l-au chinuit mult că nu-i găseau o venă bună. Până la urmă au reușit, însă au zis că e cam ciudată, că nu garantează rezistența ei. De frică să nu cedeze, i-a fixat-o c-o atelă și nici măcar nu-i merge la injectomat, doar se poate împinge tratamentul direct dintr-o seringă în ea, ceea ce nu e recomandat căci unele medicamente se administrează prin injectomat ca să ajungă lin în corp, în 30-60 minute, în funcție de tipul fiecăruia. În condițiile date, i se administrează în câteva secunde în loc de zeci de minute🥲.
Așteptăm ziua de luni să vedem de putem afla vești referitoare la externare. Până atunci, este important ca Vasi să-și revină cu adevărat. Doamne ajută-l, te rog!
Am ales stațiunea Năvodari, pentru ca Vasi să meargă la un centru de kineto începând de marți și Irinuca la apă lină. Mi-aș fi dorit să atașez la acest articol prima poză a lui Vasi pe plajă, dar nu-i e dat să simtă nisipul deocamdată, marți seara ajungând la spitalul de urgență din Constanța😔.
Încă din prima lui noapte la mare nu s-a simțit bine, a început să aibă foarte multe secreții și a doua zi dimineață la fel, plus somnolent, apatic, cu mare dificultate în respirație, astfel c-a trebuit să anulez ședința de kineto programată la ora 10. Din păcate, nu am luat din București niște lucruri importante: Ventolin, Flixotide care ajută ca soluții pentru aerosoli într-o astfel de situație, aparatul Bipap care-i mai diminua efortul toracic. L-am rugat imediat pe Narcis, cumnatul meu ce era în București, să ne trimită cât se poate de repede cele necesare de-acasă și-apoi aș fi vrut totuși să găsim un pediatru care să-l consulte.
M-am gândit că, dacă l-ar vedea un medic bun, poate mi-ar da rețetă cu soluțiile pentru aerosoli, deși slabe șanse să se bage cineva în starea în care se afla Vasi. Dnul proprietar al cazării s-a oferit s-o roage pe soția dânsului (care, în trecut, lucrase cu cadre medicale din oraș) să meargă cu noi pe la centrele pe care le știe în speranța că poate vom găsi un pediatru care să-l consulte și să-i recomande ceva. Deși am întâlnit persoane pe care Dna proprietar le știa bine, totuși doar un medic pediatru a vrut să-l consulte și să-mi spună că nu-mi poate da rețeta solicitată căci starea lui este foarte gravă (ei preiau doar cazuri ușoare) și trebuie mers la urgență. S-au oferit să cheme chiar atunci ambulanța, dar le-am zis că prefer să merg cu mașina personală. L-am luat pe Vasi și-am plecat înapoi spre cazare, refuzam să ajung iar la spital căci știam că ne vor interna. Bănuiam că așa se va întâmpla, că medicii se vor speria și nu se vor băga. Îi înțeleg, pe de-o parte, că își recunosc limitele, pe de alta, e nevoie și de curaj în această meserie și acțiune imediată.
Ajunși la cazare, starea lui era la fel, doar că n-a fost nevoie să fie aspirat pe drum, rezistând deplasărilor noastre fără rezultat.
Primisem recent numerele de telefon ale doi preoți din județul CT la care îmi propusesem să ajung chiar în ziua cu pricina, fără să anticipez starea lui Vasi sau cât mai curând în aceste zile de mare. I-am sunat pe amândoi, dar doar unul mi-a răspuns și-am decis să plec cu Vasi și mama mea către acest preot ce se afla la 1 oră de mers cu mașina de cazarea noastră. Nu era în formă de plimbat având în vedere starea lui, dar speram ca Părintele să-l ajute pe Vasi citindu-i o rugăciune, ceva… Am ajuns cu bine la Schitul Sf Gherasim din Negrești, acolo l-am așteptat puțin pe Părintele, i-am povestit durerea noastră și doar l-a binecuvântat pe Vasi la solicitarea mea, fără a-i citi ceva, mi-a dat mie spre citire acatistul și paraclisul Sfântului. Am mers apoi să ne închinăm la icoane, am lăsat un acatist de pomenire la Sf Liturghie și-am pornit înapoi spre Năvodari. Vasi a stat liniștit, cum o face mereu în situații dificile, nu i s-a agravat starea, din fericire (sincer, știam că va rezista și nu-i va fi mai rău, ajutorul lui e Domnul și nu-l lasă din brațe😊).
Când am ajuns la cazare, a sosit și Vali cu coletul trimis din București (a trebuit să-l ridice de la un microbuz ce-a sosit în Constanța, aceasta fiind cea mai rapidă cale de-a le primi). I-am făcut imediat aerosoli cu Ventolin, urmați de Flixotide, dar aparatul Bipap nu a vrut să-l țină la canulă, probabil nu simțea că-l ajută sau îl deranja orice din cauza stării urâte în care se afla. Uimitor, saturația de oxigen era 99-100, doar la el putea fi posibil, eram convinși că e mică înainte de-a i-o verifica.
Din păcate, a început să-i crească și febra în jur de ora 16, a fost necesar să primească niște Nurofen. I-a scăzut ulterior, dar starea lui generală nu se îmbunătățea, culminând cu vărsături din cauza secrețiilor abundente care nu ieșeau la aspirat și-au început să iasă pe gură de vreo 2 ori, cantitate destul de mare, urmate de creșterea febrei și-un început de convulsie pe la 21.30. Aveam două tuburi de Desitin la mine și le-am pregătit anticipând momentul, însă mi le-a scos pe ambele, neavând astfel efect asupra convulsiei, fiind nevoită să sun la 112😔. Au ajuns în vreo 20 minute cred, n-am cronometrat, însă erau în Ovidiu și-am zis că mai bine-i așteptăm decât să plecăm cu mașina personală căci, teoretic, ambulanța poate ajunge mai repede la spital decât noi.
L-am luat în brațe și-am ieșit la poarta pensiunii pentru a-i aștepta. Secundele păreau minute, ore, timpul parcă se dilata, Vasi total absent, fără pic de putere, îmi îngreuna brațele și simțeam că nu-l mai pot ține… Abia respira, pulsoximetrul arăta 60 parcă, a încercat Vali să-i dea la balon, dar n-a mers, secrețiile cred că nu-l lăsau, a renunțat…Irinuca, suflețica, cum o alintăm deseori, suferea alături de noi, era prima dată când participa la un astfel de eveniment cu chematul ambulanței (în rest, n-a fost prezentă niciodată, din fericire) și mă întreba când mă întorc, când vom merge să mâncăm hamsii (amânasem cu vreo 2 ore înainte cina cu hamsii din seara aceea din cauza stării din ce în ce mai grave a lui Vasi), iar când am urcat în ambulanță mi-a amintit cât de mult mă iubește. Sufletul meu simțeam cum se sfâșie atunci, ochii lăcrimau fără voia mea și gura împietrită nu putea rosti nimic, deși vroia să spună atâtea, s-o încurajeze că ne vom întoarce curând și vom mânca hamsiile promise…vroiam s-o asigur că, deși plecăm și nu știm când venim, vacanța ei la mare nu se sfârșește aici, ci va continua până pe 28.08 așa cum stabilisem…ușile ambulanței s-au închis și-am reușit să mă adun să-i spun doar că o iubesc mult. A rămas să fie mângâiată de tati și de bunicii pe care-i luasem special cu noi pentru a sta cu Vasi, pentru a merge cu el zilnic la kineto și noi să petrecem timp frumos cu Irinuca. Nu pot să vă descriu durerea ce-o simt că nu stau suficient cu suflețica mea, că nu pot planifica nimic în avans căci nu știu de pot onora și nu vreau s-o dezamăgesc, că nu pot avea răbdarea ce i-o cer ei pentru că eu n-o mai am, că nu o ascult suficient de mult, însă vreau ca ea să mă asculte mereu, că îi spun că-i sunt întotdeauna alături, deși a avut atâta nevoie de mine și n-am fost lângă ea etc etc Oare mă va ierta vreodată, va fi și ea mamă ca să mă poată înțelege cu adevărat, îi transmit valori demne prin sacrificiul meu sau va dori să fie exact invers comportamentului meu dacă va trece-n viață prin situații similare?!…Îmi place să cred că va fi echilibrată emoțional și va lua mereu decizii înțelepte în viață.
Revenind la drumul cu ambulanța, am ajuns cu bine la spital, Vasi tot inconștient, cu saturații de oxigen de 60-80. Din fericire, n-am așteptat mult până am fost preluați de un medic pentru a face foile de internare pe o anumită secție. Așa cum m-așteptam, am ajuns pe terapie intensivă pediatrie.
Avantajul stării lui proaste a fost că n-a simțit tortura punerii branulei și-a recoltării de analize. Aici testul PCR i s-a luat doar lui, apoi ne-au mutat într-un salon cu 2 paturi, într-unul fiind un băiețel de 14 ani cu mama lui, suferind și el de tetrapareză spastică. I s-a administrat apoi antibiotic și dupa acesta, în jur de ora 2, perfuzii. A început să-i crească ușor febra și arăta puțin mai bine, parcă-și mai revenise puțin.
În urma radiografiei făcute a doua zi, mi s-a spus c-ar avea pneumonie. Prima zi plină la spital, miercuri, a avut întruna febră, la fel noaptea, chiar dacă nu foarte mare, motiv pentru care joi după-amiaza au decis să-i schimbe antibioticul.
A doua zi a început să-și revină, dar tot apatic până seara când mi-a dăruit primul zâmbet la auzul cuvântului “gogoși”, iar următoarea zi a fost mult mai generos și chiar vioi😊 (poze atașate).
Vineri însă a fost iar apatic și somnolent, aproape toată ziua a dormit, dar n-a mai făcut febră și asta era de bine. Rareori mai zâmbea, în special cadrelor medicale, cărora le făcea cu mâna și le aplauda indiferent dacă veneau la el sau la colegul de salon😊. A dormit și-n timpul nopții, chiar mi-a lăsat spațiu în pat să mă așez vertical lângă el (de obicei mă încovoiam pe la picioarele lui, de-a latul patului, când mai ațipeam). Am apreciat mult gestul lui, dar, din păcate, nopțile mele au fost toate albe căci colegul lui de suferință se chinuie aproape mereu, se vaietă de durere și nu i se dă nimic care să-l liniștească. În noaptea anterioară a făcut atât de rău încât eu însămi (mama lui dormea) am fost să rog asistenta să-i aline durerea, dar doar un supozitor cu Paracetamol i-a dat care n-a avut vreun efect, din păcate. Mi se sfâșie sufletul noapte de noapte uitându-mă la el, doar cu rugăciuni îl pot ajuta și nu pot crede că nu au vreun remediu pentru durerea lui, înclin să cred că nu primește tratamentul adecvat sau reacțiile adverse la medicație sunt prea drastice.
De joi Vasi a început să mănânce (până atunci fiind pe repaus digestiv) si momentan tolerează mesele primite.
Nu mai are febră de 2 zile, dar temperatura lui normală o are rareori. Azi, sâmbătă, a fost iar apatic si somnolent si chinuit teribil în încercarea de-a-i pune o nouă branulă căci cea pusă aseară (din a doua încercare) i-a cedat, în sensul că se udase bandajul si, deși asistenta zicea că nu e ud (era însă, se simțea la mână foarte clar), a zis să i-o schimbe (ca și când doar pentru că zic eu, nu pentru că era necesar) și l-au chinuit mult că nu-i găseau o venă bună. Până la urmă au reușit, însă au zis că e cam ciudată, că nu garantează rezistența ei. De frică să nu cedeze, i-a fixat-o c-o atelă și nici măcar nu-i merge la injectomat, doar se poate împinge tratamentul direct dintr-o seringă în ea, ceea ce nu e recomandat căci unele medicamente se administrează prin injectomat ca să ajungă lin în corp, în 30-60 minute, în funcție de tipul fiecăruia. În condițiile date, i se administrează în câteva secunde în loc de zeci de minute🥲.
Așteptăm ziua de luni să vedem de putem afla vești referitoare la externare. Până atunci, este important ca Vasi să-și revină cu adevărat. Doamne ajută-l, te rog!