Încep acest ultim episod cu noaptea de 6 Februarie, prima noapte în spitalul din Köln când am dormit 4 ore legate, boierie😊.
Ziua de 08 Februarie, când Vasi împlinea 2 ani și 9 luni, a început bine, în continuare fără febră de aproape 48 ore, iar asistenta știa că ne apropiam de ultima zi de antibiotic. Starea lui Vasi era normală și nădăjduiam să plecăm, în sfârșit, acasă, în București.
Analizele arătau scăderea infecției în corp, în continuare nu se descoperise cauza febrei, dar pe Dna Dr cu care discutam frecvent, în absența profesorului, n-o interesa acest aspect, ci era bucuroasă de starea lui Vasi și de rezultatul analizelor de sânge.
Am început să capăt experiență și în îngrijirea noii stome, mă simțeam mai pregătită de externare din punctul ăsta de vedere față de cel anterior când am simțit că nu-s confortabilă cu ieșirea atât de rapidă.
Noaptea a decurs bine, am avut reprize de somn profund, chiar dacă m-am mai trezit pentru aspirat de vreo 2 ori, chiar și Vasi s-a odihnit mai bine și n-a mai fost nevoie să-i atașez balonul peste canulă, a avut saturații foarte bune de oxigen.
Ziua de marți a venit cu vești bune: ne puteam externa a doua zi, însă mai bine stăteam până joi ca să mai vină o dată Dna Dr oftalmolog de săptămâna trecută (urma să vină însoțită de o colegă specializată pe strabism).
Bucuroși de veste, am început să pregătim formalitățile deplasării la Casa Ronald și apoi spre București. Am vorbit din nou cu prietenii să închirieze rulota, să se programeze la teste Covid, evident cu rezerva că până joi mai poate apărea ceva să ne strice planul.
Din fericire, lucrurile au mers în direcția bună și, după controlul oftalmologic care nu s-a finalizat cu vreo recomandare căci au constatat că problemele de la ochi sunt mult mai mici decât toate celelalte, am plecat la Ronald cu speranța că nu vom reveni în acest salon pentru a treia oară consecutiv. Aceeași nădejde o aveau și asistentele care efectiv se săturaseră de noi după o lună jumătate de ședere pe capul lor. Cu siguranță la fel gândeau și medicii, doar că ei erau mai diplomați și nu transmiteau verbal dorința lor ascunsă😊. Chiar și doamnele de la Casa Ronald l-au întrebat pe Vali în ultima săptămână, aproape zilnic, când va fi Vasi externat, deși ne spuseseră inițial că putem sta oricât.
Așadar, era vremea potrivită pentru toți să părăsim Köln-ul și am reușit pe 14 Februarie, la ora 18. Prietenii noștri au venit cât de repede au putut și drumul spre casă s-a derulat fără probleme, ba chiar cu surprize plăcute la granița noastră: nu ne-au băgat în carantină, nu ne-au pus întrebări când le-am zis că ne întoarcem de la o operație la nemți. Am mulțumit Domnului pentru ajutor și pentru faptul că ne e mereu alături. Aveam motiv de bucurie, asemenea fețelor zâmbitoare de pe tricourile noastre, primite în dar la sosirea în rulotă, meșterite cu dragoste și inspirație de mătușica.
Astfel că, pe 15 Februarie, în jur de 2, am intrat în București și fix atunci am realizat că Vasi arde, avea febră. Nu observasem mai devreme și as zice chiar că nu a avut pentru că mi-a fost foarte rău, aveam o durere abdominală cruntă, apărută deodată, cu senzație de vomă și mă întinsesem în pat, lângă Vasi. De-abia așteptam să ajungem acasă și vedeam apoi cum ne vindecam amândoi.
Rezolvarea stării mele a fost mai rapidă decât credeam, căci a fost determinată de faptul c-am realizat, după ce ne-am chinuit cu parcarea rulotei pe străduța din fața blocului, că, de fapt, NU aveam chei să intrăm în apartament🥺. Discutasem pe drum despre chei și Vali a spus că le are sigur. Auzind asta, nici nu m-am gândit să le caut pe-ale mele, nici măcar nu știam dacă eu le luasem de acasă când am plecat spre Köln sau nu. Cheia lui Vali era, de fapt, la Narcis, unchiulețul, însă el o avea în mașina lui ce era parcată în Otopeni că de-acolo plecase cu rulota spre Germania. Vali și-a dat seama unde-i cheia când deja se afla în imposibilitatea de-a deschide ușa apartamentului că n-o găsea… Astfel că, după ce-am cărat aproape toate bagajele în fața ușii apartamentului, l-am lăsat pe Vali să le păzească și noi 4 am plecat cu rulota spre Otopeni. Vasi, după episodul acela febril (pentru care nu-i administrasem nimic) și-a revenit rapid când a auzit cele întâmplate, și-a dat seama că suntem depășiți de situație🤣😬 și ne-a sărit in ajutor😊.
Noroc că era 3 noaptea și n-am încurcat circulația pe scară că aveam o groază de bagaje. Însă tot ne-a primit, când am ajuns inițial, dar și la întoarcerea din Otopeni cu cheia mult dorită, un vecin îmbrăcat doar în chiloți care nu avea somn sau a visat că trebuie să plece la plimbare în toiul nopții, motiv pentru care avea masca pe față, doar hainele le omisese😂🤣.
După ce-am cărat în casă toate bagajele și ne-am liniștit, ceasul arăta ora 5:20.
Astfel s-a încheiat aventura noastră îndelungată la nemți, acum sperăm doar să-i fie de folos lui Vasi. Așa să-i ajute Dumnezeu!🙏🏻
Ziua de 08 Februarie, când Vasi împlinea 2 ani și 9 luni, a început bine, în continuare fără febră de aproape 48 ore, iar asistenta știa că ne apropiam de ultima zi de antibiotic. Starea lui Vasi era normală și nădăjduiam să plecăm, în sfârșit, acasă, în București.
Analizele arătau scăderea infecției în corp, în continuare nu se descoperise cauza febrei, dar pe Dna Dr cu care discutam frecvent, în absența profesorului, n-o interesa acest aspect, ci era bucuroasă de starea lui Vasi și de rezultatul analizelor de sânge.
Am început să capăt experiență și în îngrijirea noii stome, mă simțeam mai pregătită de externare din punctul ăsta de vedere față de cel anterior când am simțit că nu-s confortabilă cu ieșirea atât de rapidă.
Noaptea a decurs bine, am avut reprize de somn profund, chiar dacă m-am mai trezit pentru aspirat de vreo 2 ori, chiar și Vasi s-a odihnit mai bine și n-a mai fost nevoie să-i atașez balonul peste canulă, a avut saturații foarte bune de oxigen.
Ziua de marți a venit cu vești bune: ne puteam externa a doua zi, însă mai bine stăteam până joi ca să mai vină o dată Dna Dr oftalmolog de săptămâna trecută (urma să vină însoțită de o colegă specializată pe strabism).
Bucuroși de veste, am început să pregătim formalitățile deplasării la Casa Ronald și apoi spre București. Am vorbit din nou cu prietenii să închirieze rulota, să se programeze la teste Covid, evident cu rezerva că până joi mai poate apărea ceva să ne strice planul.
Din fericire, lucrurile au mers în direcția bună și, după controlul oftalmologic care nu s-a finalizat cu vreo recomandare căci au constatat că problemele de la ochi sunt mult mai mici decât toate celelalte, am plecat la Ronald cu speranța că nu vom reveni în acest salon pentru a treia oară consecutiv. Aceeași nădejde o aveau și asistentele care efectiv se săturaseră de noi după o lună jumătate de ședere pe capul lor. Cu siguranță la fel gândeau și medicii, doar că ei erau mai diplomați și nu transmiteau verbal dorința lor ascunsă😊. Chiar și doamnele de la Casa Ronald l-au întrebat pe Vali în ultima săptămână, aproape zilnic, când va fi Vasi externat, deși ne spuseseră inițial că putem sta oricât.
Așadar, era vremea potrivită pentru toți să părăsim Köln-ul și am reușit pe 14 Februarie, la ora 18. Prietenii noștri au venit cât de repede au putut și drumul spre casă s-a derulat fără probleme, ba chiar cu surprize plăcute la granița noastră: nu ne-au băgat în carantină, nu ne-au pus întrebări când le-am zis că ne întoarcem de la o operație la nemți. Am mulțumit Domnului pentru ajutor și pentru faptul că ne e mereu alături. Aveam motiv de bucurie, asemenea fețelor zâmbitoare de pe tricourile noastre, primite în dar la sosirea în rulotă, meșterite cu dragoste și inspirație de mătușica.
Astfel că, pe 15 Februarie, în jur de 2, am intrat în București și fix atunci am realizat că Vasi arde, avea febră. Nu observasem mai devreme și as zice chiar că nu a avut pentru că mi-a fost foarte rău, aveam o durere abdominală cruntă, apărută deodată, cu senzație de vomă și mă întinsesem în pat, lângă Vasi. De-abia așteptam să ajungem acasă și vedeam apoi cum ne vindecam amândoi.
Rezolvarea stării mele a fost mai rapidă decât credeam, căci a fost determinată de faptul c-am realizat, după ce ne-am chinuit cu parcarea rulotei pe străduța din fața blocului, că, de fapt, NU aveam chei să intrăm în apartament🥺. Discutasem pe drum despre chei și Vali a spus că le are sigur. Auzind asta, nici nu m-am gândit să le caut pe-ale mele, nici măcar nu știam dacă eu le luasem de acasă când am plecat spre Köln sau nu. Cheia lui Vali era, de fapt, la Narcis, unchiulețul, însă el o avea în mașina lui ce era parcată în Otopeni că de-acolo plecase cu rulota spre Germania. Vali și-a dat seama unde-i cheia când deja se afla în imposibilitatea de-a deschide ușa apartamentului că n-o găsea… Astfel că, după ce-am cărat aproape toate bagajele în fața ușii apartamentului, l-am lăsat pe Vali să le păzească și noi 4 am plecat cu rulota spre Otopeni. Vasi, după episodul acela febril (pentru care nu-i administrasem nimic) și-a revenit rapid când a auzit cele întâmplate, și-a dat seama că suntem depășiți de situație🤣😬 și ne-a sărit in ajutor😊.
Noroc că era 3 noaptea și n-am încurcat circulația pe scară că aveam o groază de bagaje. Însă tot ne-a primit, când am ajuns inițial, dar și la întoarcerea din Otopeni cu cheia mult dorită, un vecin îmbrăcat doar în chiloți care nu avea somn sau a visat că trebuie să plece la plimbare în toiul nopții, motiv pentru care avea masca pe față, doar hainele le omisese😂🤣.
După ce-am cărat în casă toate bagajele și ne-am liniștit, ceasul arăta ora 5:20.
Astfel s-a încheiat aventura noastră îndelungată la nemți, acum sperăm doar să-i fie de folos lui Vasi. Așa să-i ajute Dumnezeu!🙏🏻